Parcul Naţional Retezat

Este numit şi "tărâmul cu ochi albaştrii", este cea mai importantă rezervaţie naturală din ţara noastră, monument al naturii, cu o suprafaţă de 38.138 ha, situată în partea de sud-vest a judeţului Hunedoara.

În Retezat se află urmele glaciaţiei de odinioară, cu zeci de gheţari, dintre care unii aveau peste 10 km, nenumărate grohotişuri şi morene îmbrăcate adesea în păduri pitice de jnepeni.
Parcul a fost înfiinţat în anul 1935, pe suprafaţa iniţială de 100 de kilometri pătraţi a fostului domeniu de vânătoare deţinut de Casa Regală. 
Caprele negre erau protejate încă de pe atunci, pentru a fi apoi vânate, motiv pentru care de la începutul veacului trecut fuseseră stabilite zone în care păşunatul era interzis.
Parcul are statut de arie naturală protejată de interes naţional şi internaţional iar din 1979 este cunoscut ca Rezervaţie a Biosferei. Odată cu constituirea Parcului Naţional Retezat s-a urmărit protecţia şi conservarea unor elemente naturale cu valoare deosebită sub aspect fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic şi peisagistic.
Începând din anul 1999, parcul are administraţie proprie, din 2004 a devenit membru al Fundaţiei "Pan Parks" iar din 2007 este protejat ca propunere de sit pentru reţeaua ecologică europeană "Natura 2000", în vederea conservării habitatelor naturale şi a speciilor de plante şi animale sălbatice de interes comunitar.
În 1974 s-a început construirea barajului de la Gura Apei (situat la marginea vestică a Parcului). Debitul Râului Mare nu era însă suficient pentru a umple acumularea ce se dorea a fi facută prin ridicarea unui baraj de arocamente pentru a cărui construcţie s-a folosit un volum de piatră de trei ori mai mare decât în cazul Piramidei lui Keops. Aşa s-a decis săparea unui tunel de aducţiune de la Râuşor, tunel lung de 23 de kilometri. Spre ambele capete ale tunelului există acum drumuri asfaltate, care au şi încurajat apariţia de cabane încă din anii '80. 

Administraţia Parcului Naţional Retezat doreştesă păstreze mediul natural şi să combată orice tentativă de mecanizare a turismului în Retezat. Aşadar nu există nici telecabină şi nici telescaun, parcul rămânâd un loc pentru excursiile făcute la pas.

Parcul cuprinde două zone - în prima, cu un caracter ştiinţific este interzisă orice exploatare precum păşunat, vânat, pescuit, culegerea fructelor, turism/camping. Accesul este permis doar cu autorizaţie din partea Comisiei Monumentelor Naturii. A doua zonă este mai puţin riguroasă întrucat păşunatul este permis 2 luni pe an.
Flora şi funa sunt diversificate. O treime din totalul speciilor de plante existente pe teritoriul României se regăseşte în Retezat. Cele aproape 1.200 de specii de plante fac ca arealul să fi e renumit şi în rândul botaniştilor. Interesul acestora pentru Retezat s-a manifestat încă din a doua jumatate a secolului al XVlll-lea.
De atunci şi până acum, în Retezat au fost descoperite 90 de feluri de plante specifice doar Carpaţilor, iar mare parte dintre ele se pot găsi numai aici.

De asemenea, în Retezat se află cea mai mare concentraţie de pinus cembra, numit popular zâmbru, un conifer din specia pinilor.
Parcul Naţional Retezat adăposteşte 55 de specii de mamifere (dintre care 22 sunt ocrotite de lege) şi oferă condiţii bune pentru supravieţuirea celor mai importante dintre carnivorele mari ale Europei (lupi şi râşi). Caprele negre, cerbii şi căpriorii sunt şi ei bine protejaţi de munte. Porţiunea calcaroasă a masivului este şi acum folosită de urşi ca adapost pe timp de iarnă. Pisicile sălbatice fac şi ele parte din bogăţia faunistică a zonei la care, recent, s-au adăugat şi marmotele (20 de exemplare de marmotă alpină din Alpii Austrieci au fost introduse în Parc în urma unei acţiuni a Academiei Române, în zona Lacului Gemenele. Acum, marmote se pot întâlni în toate văile şi căldările glaciare importante ale masivului. Numărul total al speciilor de animale care trăiesc în Parcul Naţional Retezat este de ordinul miilor.

Cu aproximativ 80 de lacuri, dintre care 58 permanente, Masivul Retezat deţine aproape 40% dintre lacurile glaciare de pe teritoriul României. Lacurile, alimentate de zapada topită a crestelor, oferă privelişti de vis. Una dintre cele mai spectaculoase este cea de pe traseul dintre Bucura şi Zănoaga. Tăul Porţii, Tăul Agatat, Florica, Viorica, Ana şi Lia se inşira pe versantul sudic al Judelui, iar „căldarea" formată între Judele şi Peleaga este dominată de Bucura, cel mai întins lac glaciar din România. Cel mai adânc lac glaciar este însă Zănoaga, 29 de metri; aici se înregistrează şi cel mai mare volum de apă, aproape 700.000 de metri cubi.
Dispunerea celor 58 de lacuri glaciare permanente în căldari, pe trepte de versanţi, în complexe sau izolate şi concentrarea lor într-un singur masiv muntos atrage an de an nu numai admiraţia turiştilor, ci şi atenţia oamenilor de ştiinţă. Lacurile şi râurile sunt populate de păstravi iar în arealele calcaroase îşi face simţită prezenţa vipera.

30% dintre turiştii care vin anual în Retezat sunt străini. Străinii spun că vin în Retezat pentru două lucruri importante: frumuseţea peisajelor şi „sălbăticia" zonei. Retezatul atrage ca un magnet pentru că este impunator, spectaculos şi primitor.

Accesul în Parcul Naţional Retezat se poate face din două direcţii: Depresiunea Haţegului şi Valea Jiului. În Depresiunea Haţegului se poate ajunge dinspre Deva, pe DN66 sau dinspre Caransebeş, pe DN68. În Valea Jiului se ajunge dinspre Deva, pe DN66, sau dinspre Tg. Jiu, tot pe DN66. Din Haţeg şi Petrosani există mai multe căi de acces în masiv. Transportul în comun este asigurat de firme private locale în zona Petroşani – Lupeni – Uricani – Câmpu lui Neag.

 

Lacul Bucura

Este cel mai impunător lac glaciar din Munţii Carpaţi este situat la altitudinea de 2040m. Accesul la acest lac este facil chiar şi pentru turiştii care au puţină condiţie fizică şi deţin un echipament minim. În principiu, orice persoană obişnuită cu plimbările poate ajunge la acest lac. Chiar dacă este practicabil tot timpul anului, e de preferat ca această drumeţie să se facă pe timp de vară, datorită vremii.
Cel mai accesibil traseu este Poiana Pelegii – Lacul Bucura, iar la Poina Pelegii se poate ajunge cu maşina, intrând în rezervaţie ocolind lacul Gura Apelor. Traseul nefiind unul greu se poate face (dus-întors) în maxim 4 ore.
La Bucura există şi un refugiu, care este destinat exclusiv Salvamontului. Cu permisiunea acestuia şi dacă vremea este nefavorabilă, se poate dormi aici în limita a 10 locuri. În condiţii normale, cine ajunge la Bucura poate rămâne peste noapte, la cort.
De la lacul Bucura se pot efectua ascensiuni către Vf. Peleaga (2509 m)- cel mai înalt din Retezat, Vf. Bucura 1 şi 2, Vf. Judele, precum şi către salba de lacuri Lacul Ana, Viorica şi Lia.

Info lac Bucura:
- Suprafaţă: 8,90 ha;
- Lungime: 550 m;
- Lăţime medie: 160 m, maximă 225 m;
- Perimetru: cca 1390 m;
- Volum (estimat): 625.000 m3;
- este alimentat de cinci izvoare principale;
- apa lacului deverseză printr-un singur emisar ce o trimite spre Lacul Lia, cu un debit de aproximativ 250 l pe secundă;
- populaţia piscicolă este autohtonă (aici nu se fac populări artificiale)

 

 CHEILE BUŢII - Munţii RETEZAT

Zona Cheile Buţii , cu situare în partea de sud a Munţiilor Retezat, la ieşirea din localitatea hunedoreana Câmpu Lui Neag din Valea Jiului – este un loc puţin cunoscut turiştilor autohtoni, dar foarte apreciat de cei din ţările vestice, tocmai pentru aspectul încă virgin al terenului. Săpate în formaţiuni calcaroase (încă din perioada jurasicului), Cheile reprezintă o succesiune de meandre încătuşate, cu ziduri abrupte ce au înălţimi pe alocuri de 100 m - perfecte pentru pasionaţii de alpinism. O altă atracţie o reprezintă reţeaua vastă de peşteri uscate şi active, baraje naturale şi cascade impresionante care curg prin jgheaburile modelate de BUTA (apa ce izvorăşte din Munţii Retezat) care, de-a lungul anilor a săpat temeinic în piatră formând spectaculoasele Chei. Exista şi trasee turistice ce au ca punct de plecare Cheile Buţii. Majoritatea lor sunt recomandate pentru practicare doar în sezonul de vară:

- Cheile Buţii – Lacul Bucura (timp de mers 8 – 10 ore);
- Cheile Buţii – Vârful Piatra Iorgovanului (timp de mers 7 – 9 ore);
- Cheile Buţii – La Stânca (Punct de Belvedere)
- La Fâneţe (timp de mers 30 – 45 minute).

Pârtia de schi se află la o altitudine de 1000 m, unde există un centru de închiriere echipament, iar sezonul alb durează din luna decembrie până în luna martie.

Pentru vizitatorii care vin din sudul ţării, după parcurgerea defileului Jiului, se face stânga la prima intersecţie. Se parcurg pe rând oraşele Aninoasa, Vulcan, Lupeni şi Uricani iar apoi satele, Valea de Brazi şi Câmpu lui Neag - veţi întâlni un indicator la dreapta cu Cheile Buţii. Acest drum duce până la intrarea în Cheile Buţii, fi ind practicabil pe tot parcursul anului.

Vizitatorii care vin dinspre Deva trebuie să parcurgă oraşul Petroşani de la nord la sud iar apoi vor intra în intersecţia care duce înspre Lupeni la dreapta.

 

Peştera Dâlma cu Brazi

Localizare
Peştera Dâlma de Brazi este situată pe versantul stâng al Scocului Mare în bazinul superior al Jiului de Vest, la o altitudine de cca 150 m faţă de DN66A şi la 1200 m altitudine absolută, în dreptul confluenţei Scocului Mare cu Pârâul Jidanului.

Acces
Intrarea peşterii, de formă triunghiulară deşi relativ mare (3 x 2 m), este bine mascată, se găseşte relativ greu şi este strajuită de un pâlc de brazi de unde şi denumirea peşterii.

Condiţii de vizitare
Principala dificultate în vizitarea acestei peşteri o constituie găsirea intrării, în rest, exceptând porţiunea îngustă "La Strâmtoare", ea poate fi parcursă comod. Durata normală a vizitei este de 2 ore. Ca echipament sunt necesare (în perioadele umede - pentru traversarea Bazinului Mare) cizme de cauciuc lungi şi surse duble de lumină.

Descriere
Este o peşteră formată dintr-o galerie principală şi o ramificaţie, totalizând 226 m. Galeria principală este largă de 3 - 5 m şi înaltă de 3 până la peste 10m. Spaţiul se lărgeşte spre nord până la Sala Bazinului Mare, numită astfel datorită lacului temporar cantonat într-o depresiune a planşeului, lac care se formează în perioadele umede şi poate ajunge până la 1 m adâncime. 

Lacul împreună cu grupurile de speleoteme din clasa stalagmitelor şi scurgerilor calcitice de pe marginea lui - printre care şi un frumos stalagmit înalt de 2 m - confera locului un farmec deosebit, turiştii-fotografi putând realiza aici imagini inedite.

Tronsonul Sălii Bazinului Mare mai continuă 20 m spre nord şi se închide într-o fi sură impenetrabilă, la Fundatura de Argilă. Spre sud-vest porneşte o ramificaţie – o galerie ascendentă, concreţională care în punctul "La Stramtoare" obligă la o adevarată "gimnastică" speologică pentru trecerea spre porţiunea terminală. Stalactitele şi stalagmitele, ca şi crustele calcitice bogate oferă şi aici subiecte fotografice agreabile.

Prezenţa în acest loc a osemintelor de Ursus Spelaeus dovedeşte că morfologia galeriei s-a schimbat mult în ultimele mii de ani, de când marele carnivor a călcat pentru ultima dată aici.

Dispoziţia în plan a galeriilor îndreptăţeşte să presupunem că Sala Bazinului Mare a reprezentat punctul de confluenţă a două ape: prima, venind pe "La Stramtoare", prin galeria laterală, dinspre versant, cealaltă reprezentând un izvor din profunzimea masivului. Cele două ape mergeau apoi spre sud, ieşind prin actualul portal.

Date istorice
Între cele peste 300 de peşteri cartografiate acum în zonă, Dâlma cu Brazi a fost printre puţinele cunoscute şi menţionate în lucrări mai vechi. În 1929 P.A. Chappuis şi A. Winkler au colectat faună subterană şi au făcut o prima schiţă a peşterii. Cercetările de biospeologie au fost continuate de speologii din Bucureşti în 1957. În 1971 C. Goran realizează planul complet al cavităţii.

 

VALEA DE PEŞTI - loc ideal pentru cei care vor să se îndepărteze câteva zile de aglomeraţia urbană

Imediat după ce treci de Uricani, pe partea stângă, la o distanţă de numai doi kilometri, se află Valea de Peşti, de unde se poate admira o priveliste nemaipomenită. În faţă, parcă numai la o întindere de mână, se afl ă Munţii Retezat, unde se spune că ar exista unul dintre polii energetici ai pământului.

Turiştii care poposesc în zonă spun că pleacă de aici încărcaţi cu energie şi simt acest lucru stând cu faţa spre Retezat. Frumuseţea locului constă şi în păstrarea naturalului, oamenii intervenind mult prea puţin şi cu multă grijă în realizarea construcţiilor.

Pe langă excursii, turiştii care ajung la Valea de Peşti se mai pot relaxa făcând schi, alpinism, speoturism, mountain-bike, hipism ori plimbări cu ATV-ul.

 

La cariera de cuarţ

Valea de Peşti este şi punctul de pornire pentru cei care vor să facă excursii montane, un prim traseu fiind cel spre Cariera de Cuarţ.
Drumul începe chiar din spatele platoului, fiind străjuit de o parte şi de altă de păduri de aluni şi de brazi. După aproape patru ore de mers pe jos pe drumul forestier, se ajunge la cariera de cuarţ, de unde cei mai norocoşi pot lua bucăţi de cuarţ în stare pură. Acum, cariera s-a închis, dar încă mai sunt pietre de cuarţ chiar şi pe drum. Cuarţul (cremenea sau cristalul de stancă) este unul dintre cele mai răspandite minerale din lume, cunoscut şi sub denumirea de floare de mină.

 

Peştera de Gheaţă

Un alt traseu turistic foarte căutat este cel care duce la Peştera de Gheaţă, afl ată la şapte - opt kilometrii depărtare de Valea de Peşti.

Având un portal destul de mare, ea a fost cunoscută din vechime atât de către localnici cât şi de către turiştii care vin adesea în această peşteră şi se aventurează destul de adânc în ea pe galeria principală (uşor descendentă), deoarece îi interesează gheaţa ce se formează aici şi se menţine tot timpul anului. Zona coborita a pesterii pastreaza in interior temperaturi scazute tot timpul anului, chiar şi zăpadă.

În realitate, peştera este mult mai mare ca dezvoltare şi are o serie de intrări şi diverticule întortocheate, unele pline de gheaţă, altele prezentând urme de nivaţie (acţiune de modelare a reliefului cauzată de fenomenul de îngheţ şi dezgheţ succesiv ce apare în zonele înalte ale munţilor). Remarcabile sunt însă formele de scurgere, prelingerile formate din gheaţă, care au o dinamică specifică de-a lungul anului: stalactite, stalagmite şi coloane de gheaţă de înălţimi destul de mari ce pot fi găsite aici în special în perioada decembrie-iunie.

Peştera este puţin concreţionată şi relativ uşor de parcurs, însă se recomandă evitarea zonelor unde gheaţa acoperă podeaua galeriei, deoarece există riscul alunecării.

Pentru că unele zone ale peşterii sunt totuşi mai greu accesibile fară un echipament adecvat, în această peşteră şi-a găsit adăpost o colonie mică de lilieci, care au ales ca habitat un hornclopot din zona vestibulară a peşterii.

 

Lacul Valea de Peşti

La Valea de Peşti, turistul poate vedea lacul septic care, deşi e închis pentru vizitatori, poate fi admirat din diferite colţuri de la poalele munţilor Vâlcan.

Lacul de acumulare Valea de Peşti a fost construit între anii 1967 – 1973 şi are o înăţime de 56 m, ceea ce-l situează pe locul 35 între cele 246 lacuri de baraje din Romania.

Are un volum de 4,5 milioane mc de apă, o suprafaţă de 31 hectare, adâncimea maximă de 53 m, o lungime de 2,5 km şi se află la altitudinea de 830m.

Amenajat în apropierea localităţii Câmpu lui Neag - Hunedoara, are ca scop principal alimentarea cu apă în Valea Jiului, iar în perioadele de ape mari are şi scop de producere a energiei electrice şi de atenuare a undelor de viitură.

Pentru completarea alimentării cu apă a municipiului Lupeni, este folosită magistrala de 800mm, prin aducţiune de la barajul Valea de Peşti,  alimentându-se doua rezervoare de 1500 mc şi doua rezervoare de 500 mc, apoi de la rezervoare, prin intermediul reţelelor de distribuţie, apa este distribuită la toţi consumatorii.

Dacă, în urma unei calamităţi naturale, s-ar rupe Barajul Valea de Peşti, apele lacului ar matura localităţile Uricani, Lupeni, Vulcan, Iscroni şi exploatările miniere din localităţile respective. În apa acestui lac se pot pescui specii de peşti precum: somn, crap, mreana, clean.

 

PEŞTERA TOPLIŢA

Localizare
Peştera Topliţa se găseşte la 2,5 km nord-est de Câmpu lui Neag – în locul numit Izvorul Topliţei.

Acces
Se ajunge la peşteră pe poteca ce merge din localitate spre captarea de apă din Piatra Topliţei, poteca ce întâlneşte pârâul Păroasa şi apoi atinge Valea Topliţei.

Condiţii de vizitare
Deoarece pârâul Topliţei este captat pentru alimentarea cu apă a localităţii Câmpu lui Neag, cavitatea este închisă cu un grilaj metalic şi vizitarea se poate face prin obţinerea unei aprobări oficiale.

Vizitarea durează cca 3 ore, iar echipamentul necesar sunt cizmele de cauciuc, salopetă, cască de protecţie, surse duble de lumină.

Subiectele variate cum sunt speleotemele colorate şi secţiunile galeriei, pot conduce la fotografii frumoase.

Descriere
Peştera Topliţa se prezintă ca o galerie sinuoasa, cu orientare generala est-vest. Intrarea de mici dimensiuni (1 x 0,6 m), este orientată spre est. Ea conduce într-o galerie descendentă cu pantă pronunţată (45-50o), care după cca 12 m ne introduce într-o sală de 7 x 6 m, apoi într-o porţiune frumos concreţionată, cu stalactite, stalagmite, curgeri parietale.

În continuare, galeria principală interceptează în mai multe puncte pârâul subteran ce curge 4 m mai jos şi care este penetrabil pe cateva porţiuni scurte. Din loc în loc întâlnim acumulări de argilă în adânciturile cărora s-au format gururi. Porţiuni bogat concreţionate, în afară de cea aflată la început, se găsesc după 250 – 300 m şi apoi cam la 400 m de la intrare.

Galeria are secţiune ogivală pe aproape toată lungimea şi uneori prezintă urme de scurgere sub presiune. Cele mai multe formaţiuni stalagmitice sunt de tip clasic, stalactite conice obişnuite, stalagmite, gururi şi multe curgeri parietale. În peşteră se află, într-o galerie superioară, unul dintre cele mai mari gururi din ţară, cu diametrul de peste 5 m.

Multe speleoteme au culoare roşie sângerie. În partea terminală a peşterii podeaua este nisipoasă, cu resturi vegetale mari. O prăbuşire de blocuri împiedică continuarea galeriei, deşi insurgenţa pârâului subteran se află la câteva sute de metri mai departe.

Date istorice
Peştera Topliţa a fost descoperită în 1966 de pădurarul Pantelimon Todea din Câmpu lui Neag şi L. Goloţiu, ziarist din Bucureşti. În acelaşi an peştera a fost cercetată de o echipă de speologi bucureşteni, condusă de T. Orghidan care a făcut prima descriere a peşterii şi cercetări de biospeologie.

Ulterior peştera a fost declarată rezervaţie, dar în ciuda acestui fapt, a fost vizitată de turişti neînsoţiţi, care au adus deteriorări.

În 1976 Cercul de speologie "Focul Viu" realizează planul integral al peşterii, descoperind noi galerii. Lungimea actuală a cavităţii este de 2150 m.

 

PEŞTERA CU CORALI

Localizare
Peştera cu Corali este situată pe Valea Jiului de Vest, în versantul drept al Scocului Mare, chiar în dreptul acestuia cu Valea Scorotei, la o altitudine
relativă de 100 m şi o altitudine absolută de 1080 m.

Acces
Intrarea peşterii este mascată de arbuştii ce acoperă versantul culmii Cioaca. Accesul auto este asigurat de DN 66A ce urcă din Câmpu lui Neag, până dincolo de Câmpuşel, având o lungime de 17 km (până la Peştera cu Corali cca 12 km). Camparea se poate face în zonele Câmpuşel, Poiana Mielului şi poieniţele de pe malul Scocului Mare.

Condiţii de vizitare
Vizitarea normală dureaza 1 ora. Sunt necesare salopetă, cască de protecţie, surse duble de lumină. Nu se recomandă vizitarea în grupuri mai mari de 4 persoane.

Descriere
După intrarea înaltă de 3 m, urmează un pasaj uşor accidentat, cu bolovani mari. În tavan putem admira formaţiuni masive de mondmilch, albe ca laptele, în formă ovoidă ("oul lui Columb"). Aceste formaţiuni, doar parţial solidificate, sunt legate de temperaturile negative din perioadele reci ale anului şi apar frecvent în zona de intrare a peşterilor din Retezat.

După 50 m, înaintarea este oprită de o săritoare de 4 m, pe care o putem coborâ fie direct, folosind prizele alunecoase (! Atenţie ! ), fie strecurându-ne pe dreapta, printre doi bolovani mari. Ajunşi la baza săritorii, constatăm că peisajul este radical modifi cat: podeaua, pereţii şi tavanul sunt căptuşiţi cu o puzderie de muguri de piatră, maro, roşii şi mai rar albi.

Acestea sunt coralitele, forme de depunere mai puţin obişnuită a carbonatului de calciu din peşteri şi în geneza cărora factorii microclimatici joacă un rol determinant, în acest caz, prezenţa săritorii de 4 m a fost cea care a determinat stabilirea curenţilor de aer în acest "fund de sac". Porţiunea bogată în coralite nu are mai mult de 30 m lungime, dar numeroasele stalactite şi stalagmite perlate, crustele şi draperiile cu coralite justifică efortul de a fi venit până aici.

Amatorii de fotografii trebuie să fie înarmaţi cu accesoriile necesare fotografierii de aproape, pentru a putea fixa pe pelicula formele capricioase, neobişnuite ale acestui microunivers mineral. Peştera este formată de un vechi drenaj de versant, care a lărgit prin dizolvare o litoclază locală. Este o galerie unică, lungă de 83 m, fără ramificaţii.

Date istorice
Peştera cu Corali a fost descoperită de Cercul speologic "Foc Viu" în 1969. În 1971 a fost închisă cu o poartă metalică şi cu acelaşi prilej s-a realizat şi planul peşterii de către C. Goran. Cu toate măsurile de protecţie luate, peştera a fost victima unor acte de vandalism, pierzând câteva dintre podoabele sale de preţ. În peşteră s-au realizat şi două filme documentare (1971 şi 1980), precum şi cercetări de biospeologie.

 

Rezervaţia Naturala PEŞTERA ZEICULUI

Localizare
Peştera se află la confluenţa Scocului Mare cu Valea Scorotei. La confluenţă se întâlneşte un punct de popas unde se poate campa. Tot aici este ultimul loc unde se mai poate face şi aprovizionarea cu apă de baut şi rezerve pentru lămpile cu carbid.

Acces
De la confluenţa mergem pe o potecă lată, pe firul Văii Scorotei, care se strecoară printre versanţii abrupţi si împăduriţi. După cca 15 minute de mers (500 m), trecem printr-un scurt pasaj de canioane. Urmează apoi o lărgire în versantul stâng, mai precis un cot spre stânga (pe dreapta cum urcam) în care porneşte atacând destul de pieptiş o potecă abia vizibilă în primii metri, dar care după 20 – 30 m devine foarte clară.

Urcăm în serpentine, circa 80 m, apoi poteca porneşte pe curba de nivel, spre nord, traversând pe deasupra unor prispe de calcar. Din acest loc abia, intrarea peşterii devine vizibilă. Durata normală a parcursului de la firul Scorotei până la peştera este de 40 min.

Condiţii de vizitare
Pentru vizitarea întregii peşteri sunt necesare:
- o coardă de 60 m
- o coardă de 20 m
- blocatoare şi coborâtoare
- 2-3 pitoane, eventual 50 m scară speologica
- căşti cu lămpi frontale
- rezervă de carbid
- îmbrăcăminte călduroasă
Vizitarea pentru un grup de 4 persoane antrenate poate dura între 4 şi 8 ore.

Descriere
Peştera Zeicului este o cavitate mixtă, căci dezvoltarea sa pe orizontală este sensibil apropiată de cea pe verticală. Acest lucru ridică interesante probleme privind geneza sa. Totodată, ea triază turiştii obişnuiti, de cei dotaţi cu echipament şi tehnică necesare coborârii şi urcării verticalelor.

Din portalul cu dimensiunea de 6 x 8 m se coboara o pantă de grohotiş într-o sală spaţioasă, cu podeaua acoperită cu argila şi bolovani şi tavanul sfredelit de hornuri scurte şi clopote de coroziune. Se mai poate vedea în sală trunchiul gros, cioplit cândva ca scoc pentru adunarea apei, acum complet putrezit. În capătul acestei săli, lungi de 50 m, nu mai bate lumina zilei.

Aprinzându-ne lămpile, zărim în tavan deschiderea promiţătoare a unui horn, a cărui escaladare, deşi de numai 10 m, presupune multă îndemânare, căci datorită mondmilch-ului, prizele sunt foarte alunecoase (!! Atenţie – Loc periculos !!). Escaladarea se poate face mai uşor pe partea stângă.

Odată ieşiţi din horn, ajungem într-o sală înaltă (15 m) cu podeaua acoperită de bolovani şi curgeri stalagmitice şi pereţii împodobiţi cu uriaşe cascade împietrite de mondmilch de culoarea smântânii. În capătul nordic al sălii, o firidă aflată în partea stângă adăposteşte câteva formaţiuni frumoase.

Pe podeaua de calcit sunt cimentate resturi ale urşilor de caverna (de aici a fost recoltat un exemplar uriaş de craniu Ursus Spelaeus) a căror prezenţă în această sală ne face să ne gândim la rapiditatea proceselor speogenetice care au modificat atât de radical cavitatea de la dispariţia urşilor, în urmă cu 10 milenii, pană în timpurile de azi.

În capătul sălii se afl ă deschiderea de 2 x 3 m a unui puţ adânc de 40 m (!! Atenţie – Loc periculos !!). Pentru coborâre putem ancora coarda de un pilier gros ce se afl ă la 3 m distanţă. La desfăşurarea ei în puţ vom avea grijă să nu declanşăm desprinderi ale crustei de calcit din pâlnia puţului.

După o coborâre de 12 m vom întâlni o mică proeminenţă a peretului pe care merită să ne oprim pentru a privi în jur – ne aflăm în bolta unei săli largi de 20 x 15 m. Sub noi se află un hău de aproape 40m. Privind în dreapta, vedem platformele de calcar, îmbrăcate în concreţiuni; în partea stângă, de tavan atârnă un grup de stalactite elegante, de formă perfect conică, împodobite cu coralite şi cristalictite.

Cea mai lungă are probabil peste 5 m şi se numără printre cele mai mari stalactite din România. Din acest punct, cu un obiectiv grandangular ea poate fi fotografiată.

Ne continuăm coborârea, părăsind contactul cu peretele. După încă 25 m, aterizăm pe varful unui horn uriaş dom stalagmitic, înalt de 8 m, de pe care putem coborâ uşor, fără a mai folosi coarda. Fundul sălii este orizontal şi acoperit cu argilă. Câteva frumoase formaţiuni – stalactite, cristatide şi gururi – ne reţin atenţia. Totuşi, ceea ce merită cel mai mult admirat şi fotografiat –dacă puterea bliţului o permite – este verticala de coborâre şi tavanul sălii pe care zărim stalactite şi formaţiuni discoidale uriaşe. Peştera Zeicului s-a format prin conexiunea unui gol vertical, în genul avenelor, care sunt frecvente în această zonă, cu o peşteră de versant, asemănătoare Peşterii cu Corali sau Dâlma cu Brazi, într-o primă fază au existat independent, o galerie sub-orizontală corespunzătoare sălii de la intrare şi două cavităţi cu dezvoltare verticală – un horn şi un puţ – spre capătul acesteia. Prin prăbuşire s-a născut apoi sală superioară şi s-a deschis accesul spre sala inferioară.

Date istorice
Peştera Zeicului era cunoscută în prima ei porţiune, de localnici, ca loc de adăpost pentru turme. Se spune că ea a servit şi ca ascunzatoare pentru haiducii lui Zeicu (de unde şi numele peşterii), fapt întărit prin descoperirea în peştera de către brigadierul silvic din Câmpu lui Neag a unor flinte ruginite.

O echipă a Cercului speologic "Focul Viu", escaladând un horn, descoperă o sală superioară continuată cu un puţ adânc. Tot atunci se realizează de către I. Povară planul cavităţii, modificat ulterior în 1980. În prima parte a peşterii a fost realizat şi un scurt film documentar.

 

PEŞTERA ALUNII NEGRI

Localizare şi căi de acces.
Peştera este situată la 2 km amonte de Câmpul lui Neag în partea dreaptă a Jiului de Vest la o altitudine relativă de 15m.

Peştera este labirintică, galeriile fiind dispuse pe trei etaje, dar în unele zone ca de exemplu Marele Labirint coexistă 6 etaje, din care unul este activ. Lungimea totală a galeriilor este de 3280 m, iar denivelarea de 53,5 m o parte din aceste galerii sunt active, curgerea făcânduse în regim înecat, deoarece acestea sunt cu 5 m sub nivelul Jiului. Galeriile fosile şi subfosile prezintă numeroase urme de curgere în regim freatic. Peştera este puţin concreţionată.

 

PEŞTERA NR.4 DIN SCOCUL SCOROTEI

Localizare
Deschiderea peşterii este situată în versantul stâng al Scorotei, la 100m în amonte de confluenţa acesteia cu Jiul de Vest. Dimensiuni. L=377,2m, D=26m, E=48m, Cr=7,8m, Aa=1150m, Ar=50m.

Descriere
Peştera are două deschideri de dimensiuni mari (10x6. 5x5m) care se unesc în spatele unui pilier în galeria unică, care se ramifică în două într-o sală, cele două ramuri dând naştere unui pilier central. Această sală este concreţionată. Extremitatea nordvestică a sălii este formată de un puţ cu o denivelare de - 23 m cu terminusul În partea opusă puţului (traversarea puţului) se găseşte sala finală care are două ramuri descendente colmatate cu argilă. Genetic, peştera este o meandrare a văii Scorota. În prima fază, deschiderile actuale ale peşterii au funcţionat ca resurgenţă, iar o dată cu schimbarea nivelului de bază al regiunii, au rămas ca nivel fosil, drenul principal pierzându-se prin puţul din sectorul central al peşterii.

 

Muzeul şcolar de etnografie şi istorie locală "Mesajul Străbunilor"

"Nimic nu-i mai presus pentru o localitate decât recunoaşterea şi păstrarea rădăcinilor care i-au dat identitatea" acesta este mesajul cu care este întâmpinat vizitatorul care calcă pragul muzelui de etnografie şi istorie locală din Uricani, muzeu creat prin strădania oamenilor locului.

Dincolo de activitatea didactică la clasă, un grup de profesori au întreprins o serie de activităţi educative şi extraşcolare, menite să sprijine formarea a generaţii de copii şi tineri, cunoaşterea istoriei locale, valorificarea tradiţiilor şi tocmai datorită acestor preocupări au reuşit să constituie o instituţie culturală, un muzeu şcolar prin care să prezinte celor interesaţi tradiţiile şi obiceiurile zonei.

Preocupările pentru colectarea obiectelor muzeale au început în anul 1978, în Casa de Copii Şcolari Uricani, când grupul de profesori a primit ca sarcină să realizeze un proiect despre istoria şi obiceiurile tradiţionale din zona Văii Jiului. Pentru că la momentul respectiv nu exista o bază de date despre populaţia, obiceiurile şi istoria locală, s-a început strângerea diferitelor obiecte, documente, fotografii, îmbrăcăminte, picturi şi icoane. Din lipsă de spaţiu s-au depozitat iniţial în locuinţa unui profesor, până la finalizarea proiectului.

Prima expoziţie a avut loc în anul 1980, succesul şi felicitările primite pentru iniţiativă îndemnându-i să persevereze în proiectul realizării unui muzeu despre locuitorii şi obiceiurile Văii Jiului (proiect care s-a concretizat în anii următori). Din februarie 2002, muzeul a fost transferat în incinta Şcolii Generale Nr. 2 Uricani, sub denumirea de Muzeul şcolar de etnografi e şi istorie locală "Mesajul Străbunilor", funcţionând în noul sediu de aproximativ 11 ani.

În toată această perioadă muzeul a fost vizitat de persoane de toate vârstele, individuali sau grupuri organizate din ţară sau prin intermediul unor asociaţii - chiar şi din ţări precum Italia, Suedia, Austria, Germania, Turcia etc. Dorinţa mare a acestui grup inimos de profesori este acum să găsească un spaţiu mai mare pentru muzeu (având în vedere că exponatele sunt totuşi înghesuite în sala de clasă în care funcţionează muzeul) însă tot sub egida şcolii generale.

Nu putem decât să-i felicităm pentru efortul de peste 30 ani în strângerea, păstrarea acestor relicve şi expunerea lor într-un mini muzeu şcolar din care vă invităm să vizionaţi imagini şi să aflaţi mai multe informaţii.

Costume naţionale
Portul popular al momârlanilor, populaţie cu ocupaţie predominant pastorală în trecut, prezintă asemănări cu costumul mărginenilor dar şi cu cel al haţeganilor.

Costumul femeiesc este compus din:
- îmbrăcămintea capului (bucată de ţesătură de in sau bumbac care era împodobită cu flori şi dantelă),
- cămaşă (confecţionată din pânză ţesută în casă, bogat ornamentată cu motive florale),
- opreg şi şurţ (bucăţi de postav de formă dreptunghiulară - opregul sau "catrinţa" se purta la spate, ornamentat în sens orizontal, pe fond închis; şurţul se purta în faţă, alcătuit din două sau trei foi de tesătură cu trei rânduri de motive florale jos şi franjuri/ciucuri),
- brăcire (brâu de lână, ornamentat cu vergi policrome, în zig-zag),
- laibăr (vestă scurtă, până la talie, cu mâneci),
- opinci (confecţionte în casă, iniţial din piele de bovină sau porc purtate cu "călţuni" din dimie albă).

Costumul bărbătesc este compus din:
- căciulă (iniţial "caiţă", mai lată la fund urmată de "căciula ascuţită"),
- cămaşă (confecţionată din pânză de in, cânepă sau bumbac de culoare albă sau vărgată, cu arnici roşu şi negru),
- iţari sau „cioareci" (confecţionaţi din dimie albă la început, strânşi pe picior, înlocuiţi mai târziu cu pantalonii albi, călcaţi la dungă),
- brâul (din piele dublă, ornamentat cu ţinte şi capse metalice),
- vestă (din dimie),
- opinci (din piele de bovină sau porc, cu obiele din lână albă sau vărgată urmate apoi în timp de cizmele de piele, bocanci şi ghete-purtate cu ciorapi de lână.

Alături de costume, în muzeu sunt expuse şi alte elemente ce completau portul: desagi pentru om (există şi desagi pentru cal sau măgar) şi straiţe, ţesute din lână albă şi neagră, ornamentate cu motive specifice zonei, constituind adevărate piese de podoabă.

Păstoritul – ocupaţie tradiţională
Creşterea animalelor, mai ales a ovinelor şi bovinelor, a fost principalul motiv pentru care primii locuitori veniţi din ţara Haţegului au acceptat să rămână în spaţiul geografic scăldat de apele Jiului de Vest, srăjuit la nord de Culmea Tulişa, iar la sud de vârfurile Şiglăul Mare şi Coarnele.

Obiectele din muzeu ne vorbesc despre viaţa la stână, relaţiile interumane, activităţile specifice păstoritului. Enumerăm câteva dintre ele: cuţitul din lemn pentru tăiat mămăliga, mestecălăul de mămăligă, mestecătorul de urdă (ştircă), foarfecele de tuns oile, clopote şi badice, răbojuri, bâta şi fluierul ciobanului.

Industria casnică textilă
Industria casnică textilă presupunea prelucrarea unora dintre produsele obţinute de la animale (lâna) sau plante cultivate (in, cânepă, bumbac), cu ajutorul uneltelor şi instalaţiilor specifice gospodăriei ţărăneşti. La Uricani, industria casnică textilă era pusă în evidenţă prin prelucrarea cânepii şi a lânii.

În vederea prelucrării cânepii se foloseau o seamă de unelte precum: mieliţa de lemn, piepteni de lemn cu dinţi de fier (darac), peria de păr (chefea) pentru fuioarele, troaca pentru ales sămânţa, fuse, furci de tors, răşchitorul, vârtelniţa, pârlăul (butucul de salcie scobit) pentru albit jirebiile (sculuri de aţă pentru urzitul pânzei).

Prelucrarea lânii impunea folosirea foarfecelor de tuns, troaca şi coşul de nuiele, furca de tors, fusul, sucitoarea, răşchitorul, scula cu ţevi, vârtelniţa şi războiul de cusut. Ţesutul propriu-zis era precedat de tors, urzit şi năvădit. Se ţesea aproximativ în toată perioda anotimpului rece, dar mai ales în Postul
Paştelui, pregătindu-se hainele cele noi, alături de covoare, pricoiţe, ţoluri, straiţe, desagi, etc.

Unelte folosite pentru transport
Ţolul şi năglabul se foloseau pentru transportul fânului de la claie până la şură sau la oborul în care erau hrănite oile.

Ţolul era confecţionat din pânză de cânepă cu sfori legate la cele patru colţuri, pentru a fi strâns fânul şi legătura astfel creată să fie luată în spate. Năglabul era compus din două frânghii de cânepă care se aşezau pe pământ în cruce, peste ele fiind clădit fânul – se legau apoi cele patru capete două câte două, se înfingea o furcă în el şi se ridica.

Parii pentru fân aveau o lungime de 3-4m, grosime de 6-8cm, fi ind confecţionaţi din lemn de brad, folosindu-se pentru transportul părculeţilor (grămezi de fân) până la claie sau, în timpul iernii, de la claie până la şură. Roaba era folosită pentru transportul gunoiului de grajd sau a altor lucruri din gospodărie. Mâţele sau ghearele din fier erau legate iarna pe încălţăminte, ca să nu alunece atunci când drumul pe dealuri era îngheţat. Sania de mână se folosea mai ales pentru transportul fânului şi al lemnelor din zone mai greu accesibile, unde de obicei nu erau drumuri, apelându-se la ea cu precădere când acţiunea se desfăşura sub formă de clacă.

Sania trasă de cal era întrebuinţată în zonele în care nu existau drumuri de acces. Folosire eu se impunea atunci când gospodarul avea nevoie de o cantitate mare de nutreţ, lemne sau alte lucruri mai dificil de transportat.

Căruţa reprezenta principalul mijloc de transport de primăvara până toamna târziu, la căderea zăpezii. Astăzi există tendinţa de a se renunţa definitiv la tracţiunea animală, pe drumurile abrupte de munte făcându-şi apariţia micile tractoare şi ATV-urile.

Vase folosite la stână
În general, vasele folosite la stână serveau preparării brânzei sau a altor derivate din lapte (urdă, smântână, unt etc.). Aceste vase erau preponderent din lemn (bote şi botiţe, ciubere, bădâne, doniţe, şiştare şi strungăreţe) sau fontă (ciuhae, laboşe, căldări).

Bota este un vas de formă rotundă, aplatizat pe părţi, construit din doage, cu capace şi cercuri din lemn sau metal, folosit pentru transportul apei sau al laptelui.

Botiţele sunt mai mici, tot de formă rotundă, cu orificiu şi dop în capacul superior, fi ind folosite pentru transportul cheagului sau a altor lichide.

Ciubărul este un vas mare, de formă tronconică, fără capac la partea superioară, având diferite întrebuinţări. În el se săra caşul, se punea la păstrare sau se transporta la piaţă. Bădâniul, de formă tronconică era făcut din doage de lemn, în el obţinându-se prin batere, untul din laptele de vacă.

Şiştarul are forma unei găleţi, confecţionat din doage, cu o toartă înălţată într-o parte, servind la mulsul vacilor. 

Strungăreţa, asemănătoare cu şiştarul, dar de dimensiuni mai mici, era folosită la mulsul oilor. Obiceiurile de la stânele de vaci sau oi din zona Uricani s-au menţinut din cele mai vechi timpuri, fiind transmise din generaţie în generaţie, ca o formă de convieţuire a comunităţii, recunoscând faptul că procesul a adus si va aduce îmbunătăţiri privind calitatea muncii, iar comuniunea dintre oameni şi natură va rămâne mereu aceeaşi.

Ceramica
În Valea Jiului nu s-a practicat olăritul datorită structurii geologice a subsolului în care nu se găseşte lut. De aceea jienii au fost obligaţi, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, să folosească vase de lemn.

În Uricani semnalăm utilizarea la acea dată a blidelor sau a castroanelor întinse, cu o capacitate între 0,5 şi 2l, confecţionate din lemn de mesteacăn.

Primele vase de lut au fost aduse din Ţara Haţegului, de la Baru Mare, Livadia de Coastă şi Livadia de Câmp. Ceramica de bar si Livadia este reprezentată prin mai multe tipuri de vase, caracterizate prin pereţi subţiri, de aceea unele dintre ele erau protejate cu împletituri din sârmă, relizate de cei ce le utilizau.

Oalele mari cu brâu, având o capacitate până la 20l, aveau formă ovoidală şi erau folosite la gătit. Decorarea lor era realizată prin unul sau mai multe brâuri alveolate din lut, erau prevăzute cu două toarte, diametral opuse, aşezate la partea superioară. La acest tip de vase se apela mai ales cu ocazia unor ospeţe (nunţi, botezuri) sau ceremonii religioase (pomeni, praznice).

Urciorul pentru apă avea formă ovoidală, cu toartă arcuită, lucrată ca o ţeavă "cu ţâţă".

Din Gorj erau aduse de exemplu – vasele de lut pântecoase, pentru gătit, cu o toartă şi oalele joase, îndesate, cu două torţi, utilizate şi ele tot pentru gătit. Erau smălţuite cafeniu pe dinăuntru, iar pe dinafară nesmalţiute, păstrând culoarea roşcată. Urcioarele de Gorj aveau formă sferică, cu gât strâmt, urmat de gură, rotundă şi profi lată, ori în formă de cioc, prevăzută cu o sită.

Chiar dacă olăritul nu s-a practicat în Valea Jiului, prin anii 50 ai secolului al XX-lea, la Uricani sunt semnalate încercări de obţinere a cărămizii arse (aşa zisa cărămidă ţigănească) din pământ galben, asemănător argilei. Cărămizile rezultate fiind de calitate inferoară (mai ales datorită materiei prime folosite), după o scurtă perioadă s-a renunţat la producerea lor. Astfel de cărămizi fac şi ele parte din exponatele muzeului.

Colecţia numismatică
Numismatica este o ştiinţă care se ocupă cu studiul banilor de când au apărut în lume şi până la cei cu care suntem obişnuiţi.

Numele acestei ştiinţe vine de la un cuvânt grecesc "nomisma" sau "numisma" adoptat apoi şi de romani, cuvânt care înseamnă ban. Strămoşii noştri romanii mai foloseau pentru bani şi cuvântul "moneta" de la numele zeiţei Juno Moneta. Din limba latină cuvântul moneta a trecut şi în alte limbi cu înţelesul de ban, astăzi termenul uzitat fiind cel de monedă.

Colecţia numismatică reprezintă o dovadă a scurgerii timpului istoric pe un anumit teritoriu, gradul de civilizaţie şi cultură al poporului respectiv.

Muzeul şcolar "Mesajul Străbunilor" are în colecţia numismatică monede şi bancnote din perioada regală (Carol I şi Carol al II lea), perioada socialistă (1947-1989) şi perioada postdecembristă (din România şi Europa).

 

Biserica "Adormirea Maicii Domnului"

Între anii 2006 şi 2010, a fost construită biserica "Adormirea Maicii Domnului", un edificiu de plan triconic, cu absidele pentagonale, supraînalţat printr-o turlă octogonală centrală zveltă, pe bază patrulateră. În dreptul unicei intrări apusene s-a adosat (alipit) un pridvor deschis de zid, susţinut de opt coloane.

Ridicată după planurile unor cunoscuţi arhitecţi biserica face trimitere la străvechile ctitorii moldoveneşti din timpul voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt.

 

Biserica cu hramul "Înălţarea Domnului"

Această sfântă biserică cu hramul "Înălţarea Domnului" din Mailat - Uricani, a treia în acest loc, a fost construită în 1870 pe cheltuiala enoriaşilor.

S-a zugrăvit în 1874 când credincioşii au hotărât renovarea sfântului locaş, astfel în 1970, biserica a fost refacută din temelie. În 1979, biserica a fost pictată de absolvenţii Şcolii de Pictură Bisericească de pe lângă Patriarhia Ortodoxă Română.

Iconostasul, sculptat şi donat, a fost pictat în 1982 pe cheltuiala consiliului parohial şi a credincioşilor creştini ortodocşi din Uricani. S-a sfinţit la 27 mai 1982 - cu hramul Înălţarea Domnului.

 

Biserica cu hramul "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil"

În extremitatea vestică a depresiunii Petroşani, pe parcursul superior al Jiului, se află localitatea Câmpu lui Neag, localitate aparţinătoare din punct de vedere administrativ, de oraşul Uricani.

Biserica localităţii, purtând hramul "Sfi nţii Arhangheli Mihail şi Gavriil", înfăţişeazăplanul triconc, cu absidele poligonalecu trei laturi; altarul de formă pentagonală, prezintă un uşor decroş. Biserica a fost construită între anii 1988 şi 1992, când au început lucrările de pictură, în tehnica "Frescă".

Lăcaşul actual a succedat unei ctitoriri din lemn şi cărămidă, cu hramul "Sfântul Ierarh Nicolae", ridicată de credincioşii uniţi în anii 1890-1891.

 

Biserica "Sf. Gheorghe"

Biserica cu hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe din Valea de Brazi, Uricani a fost construită în anul 1937 sfi nţindu-se în data de 29 mai 1941 de către PS Ioan Balan episcopul Lugojului.

Între anii 1972-1973, prin contribuţia credincioşilor în frunte cu Pr. paroh iconom Bociat Lucian, s-a executat pictura bisericii în tehnica „frescă stil bizantin tradiţional românesc".